Pozăm maimuţe?
În sfârşit, am găsit puţin timp să mai scriu câte ceva pe aici. În ultima vreme, am fost foarte ocupat, dar promit să mă ocup mai des de acest site. Însă de data asta, chiar insist să scriu, pentru că mi s-a întâmplat ceva hazliu şi dureros, în acelaşi timp.
Am petrecut revelionul undeva departe, în creierii munţilor, la o cabană. Drumul până acolo a fost greu, dar locul a fost foarte frumos şi m-am simţit foarte bine, în ciuda faptului că nu cunoşteam decât câteva persoane dintre cele care mi-au fost alături la cumpăna dintre ani. Oamenii au fost faini, mâncarea – bună… am avut de toate. Dar nu despre asta o să vorbesc acum.
Ştiind din timp că drumul va fi dificil (mulţi kilometri pe un drum forestier, iarna), mi-am pregătit un bagaj cât mai uşor pentru ca, în eventualitatea în care va trebui să las maşina şi să urc pe jos, să îmi fie cât mai uşor. Prin urmare, am renunţat la a căra după mine DSLR-uri şi accesorii. Oricum, am mers acolo să mă relaxez şi să mă deconectez, nu să fac fotografii. Treaba cu deconectarea a fost cea mai uşoară, pentru că sus pe munte, telefonul meu mobil nu prindea nimic. În cele din urmă, am reuşit (cu greu) să ajungem la cabană cu maşinile. Apoi, am dat drumul distracţiei.
Bineînţeles, ca întotdeauna, m-am uitat în jur, pentru a vedea cine cu ce pozează. Defect profesional, deh! Toată lumea avea compacte, deci nu aveam motive să mă simt în inferioritate cu al meu Panasonic TZ5! La un moment dat, a apărut un flăcău cu un DSLR. Nu m-am uitat foarte atent ce model, deoarece baieţii tocmai aduseseră purcelul de la proţap, iar acesta mi-a captat toată atenţia. Am tras şi eu nişte pozici şi filmări cu godacul, dar nimic pretenţios. La un moment dat, sesizez lumina unui bliţ puternic. Flăcăul cu DSLR făcea poze. Buuun! Ia să văd şi eu ce face. Deşi pereţii încăperii erau verzi, el trăgea bounce cu un bliţ orientat către spate-oarecum-lateral. Bineînţeles că nu m-am putut abţine să nu chicotesc şi am suportat cu greu ideea că nu mai există pe lângă mine niciun fotograf cu care să pot face mişto de DSLR-ist. Am înghiţit cu greu „găluşca” şi m-am concentrat asupra purcelului, care mă îmbia cu nişte arome cărora nu le puteam rezista, deşi nu prea sunt amator de cărnuri.
După ce am „parcat” purcelul şi vreo câteva pahare de vin, am pornit în explorare. Hai să vedem cine sunt oamenii din jur şi ce putem discuta cu ei, până începe cheful! Am avut ocazia să stau de vorbă şi cu „fotograful”. Bineînţeles, nimeni nu m-a prezentat, deci oamenii nu ştiau că mă preocupă fotografia. Acest lucru era cunoscut doar de câţiva dintre amici, deci puteam să discut în voie. La început, tipul a început să îmi explice că el e un artist, că a făcut un an de facultate la fotografie, dar nu i-a plăcut, că acolo nu se învaţă ce vrea el, blabla. O parte din ce spunea avea sens; erau chestii pe care le ştiam deja. Pe flăcău o să îl numesc Narcis, pentru ca materialul acesta să fie mai uşor de „rumegat”. Narcis ştia de toate şi îmi explica, aşa cum îi explici unui copil care nu prea se pricepe. Nu pot să spun că nu cunoştea fotografie, pentru că ar fi păcat. Dar avea o părere foarte bună despre el şi talentul său. Ca de obicei, eu m-am ferit să fac referiri la activitatea mea fotografică sau la funcţia pe care o ocup. Am preferat să ascult ce are omul de zis, poate reuşesc să învăţ ceva. În cele din urmă, am dat cărţile pe faţă parţial, pentru că nu voiam ca el să afle de la altcineva cine sunt şi să creadă că m-am amuzat pe seama lui.
Totul a fost bine până a doua zi. nu am mai intercţionat cu Narcis, pentru că erau foarte mulţi oameni acolo. Dar aici începe partea faină. Narcis fotografiază nunţi. Dar el este un artist. Nu fotografiază nunta, ci povestea ei. Îi place să facă fotografiile fără ca oamenii să îşi dea seama. El lucrează scump, pentru că arta se plăteşte. Dar el nu pozează maimuţe. Adică cum? a întrebat stupefiată audienţa. „Adică eu nu pozez fraţi, rude, prieteni, poze de familie. Eu fac artă! Fotografiez povestea nunţii, nu maimuţe. Dacă cineva vrea să îi fotografiez nunta, trebuie să accepte termenii mei. Eu nu pozez ce vrea clientul; el trebuie să accepte cerinţele mele!” Pam-pam! O fază ca asta are darul de a mă pune în c*r!
Nu înţeleg mai multe treburi aici. Poate tipul e bun. Nu ştiu, pentru că nu am văzut nicio fotografie de a lui. Dar de când nu mai este valabilă vorba „clientul nostru – stăpânul nostru?” Şi de când imaginile de familie de la nuntă sunt considerate „poze cu maimuţe”? Cred că este normal ca fotograful să facă mai ales fotografiile pe care le doreşte clientul. Bineînţeles, trebuie să îşi manifeste şi creativitatea, pentru că aceea va fi apreciată şi plătită. Dar asta este extra. Mie mi se pare de neconceput să nu fi avut fotografii cu rudele prezente la nunta mea! Cu atât mai mult cu cât suntem împrăştiaţi prin ţară şi ne adunăm doar la nunţi şi înmormântări… Este surprinzător că astfel de pozaci reuşesc să se erijeze în artişti şi să mai aibă şi clienţi! Oricum, eu nu dau vina pe ei, ci pe publicul care „haleşte” orice gogomănie!
Din păcate, Narcis nu e singurul pozac de acest fel. Oamenii ca el contribuie la alterarea ideii de fotograf profesionist, care ştie ce face. Aceşti indivizi scriu bloguri şi dau lecţii. Se cred artişti şi uită cel mai important lucru: noi lucrăm pentru public, nu pentru noi. Dacă faci fotografii doar pentru tine, ţine-le acasă! Dar dacă faci asta pentru bani, fii pregătit să înduri pretenţiile clientului, chiar dacă nu eşti de acord cu ce vrea el! Vrea poză cu mirele care „ţine” mireasa în palmă? Plăteşte pentru asta? Bun! Îi explici că e un clişeu fumat şi de un bun gust îndoielnic, dar dacă nu pricepe, o faci şi gata! Dacă e mulţumit, te recomandă şi altora. Apoi, în timpul liber, poţi să te duci să faci artă. Sau îţi iei nişte modele şi faci cu ele ce vrei.
Sunt jignit până la extrem de afirmaţia „Eu nu pozez maimuţe”! Probabil că Narcis va citi vreodată ce scriu eu acum şi va şti că e vorba despre el. Dar trebuia să îmi manifest indignarea cumva. În vremuri în care clienţii sunt tot mai rari şi mai selectivi, iar pozacii de nunţi se înmulţesc ca ciupercile, este păcat că aceştia din urmă nu înţeleg că, dacă eşti fotograf de nuntă, asiguri un serviciu. Trebuie să te asiguri că onor clientela este mulţumită. Prin urmare, dacă artiştii de genul lui Narcis preferă să trateze oamenii care îl plătesc ca pe nişte maimuţe, am doar un mesaj pentru ei: DISPĂREŢI!
Aştept comentariile voastre: dacă sunteţi fotografi, cum trataţi clienţii şi cum le satisfaceţi cererile? Iar dacă nu sunteţi fotograf, v-ar plăcea ca, la nunta unei rude, să fiţi tratat ca o maimuţă?
